Memoria sangelui

Alonzo Reyes, din oraşul uruguayan Higueras, a fost arestat, fiind acuzat de omor. Bănuit că ar fi autorul asasinatului, vinovăţia lui nu a putut fi dovedită la anchetarea cazului, în concluzie, nu a putut fi trimis în judecată pentru crimă.

Termenul era aproape de final, cînd a avut loc „lovitura de teatru”, care a permis întocmirea actului de acuzare.

Pe arma crimei, un simplu cuţit, sîngele victimei îl „fotografiase” pe ucigaş. Astfel, corpul delict a ajuns la Laboratorul de identitate judiciară din Valparaiso, în vederea identificării unor amprente digitale imposibil de descoperit în micul orăşel, unde avusese loc crima. Însuşi directorul laboratorului, pasionat de Criminalistică, a ţinut să efectueze expertiza.

Spre uimirea sa, examinînd minuţios lama cuţitului la un microscop electronic, în loc să descopere banalele amprente, a identificat imaginea unui chip uman, cu trăsături crispate de ură, groază şi oroare. O figură lombroziană a criminalului!

Directorul a crezut, iniţial, că e victima unei halucinaţii vizuale şi a mers imediat să-şi dea cu apă rece pe faţă, pentru a se dezmetici. Revenind la microscop, a observat acelaşi chip. Pentru a se convinge că n-are vedenii, şi-a chemat colaboratorii apropiaţi să corecteze imaginea ce se fixase pe o pată de sînge înnegrit.

Microfotografiile au fost mărite, iar asasinul, pus în faţa „probei sîngelui”, şi-a mărturisit fapta. Intrigat de acest rezultat, Juan Artegas, directorul laboratorului, a început să studieze problema. Şi-a crestat o rană superficială pe braţ, ţinînd lama cuţitului în lumină, în faţa chipului său. Apoi a repetat experienţa, mărind microfotografiile, iar pe pata de sînge a descoperit propriul chip.

Cînd această metodă a devenit publică, s-a găsit şi explicaţia înregistrării pe sînge ca pe un clişeu foto: albumina din sîngele concentrat, substanţă care se găseşte şi în compoziţia plăcilor fotografice.

„Memoria sîngelui” există şi în riturile de sacrificiu practicate de colectivităţi primitive, care nu permit ca sîngele victimei să se risipească pe sol. După cum se ştie, la băştinaşii din Noua Zeelandă, în condiţii tribale, un obiect care primeşte o picătură de sînge de la un mare şef e sacralizat.

 În Evul Mediu, se credea că sîngele victimei unui omor are puterea de a-l desemna pe vinovat, o credinţă medievală ce poartă pecetea magiei şi a superstiţiei.

Se cunoaşte, însă, un caz concret: în 1497, ducele de Orleans a fost omorît de către ducele de Burgundia, poreclit Jean fără Frică, văr cu victima. După ce corpul decedatului a fost dus la biserică, criminalul a venit să-i aducă un ultim omagiu defunctului. În momentul în care a înmuiat o ramură de merişor în apă sfinţită pentru a stropi, după obicei, corpul neînsufleţit, din trupul aflat pe catafalc a ţîşnit un val de sînge. Asistenţa a încremenit. Semn, după credinţa vremii, că victima îşi demascase ucigaşul.

 Dar nimeni nu i-a putut face nimic ducelui de Burgundia nici atunci, nici mai tîrziu, după ce crima a fost dovedită cu martori.