Blogger Tips and TricksLatest Tips And TricksBlogger Tricks

Şiviţa ,satul de la rascrucea dintre doua lumi

marți, 19 mai 2015

Prin povestea lui fascinantă, satul gălăţean Şiviţa poate fi lejer categorisit ca fiind una dintre primele instrumente de troc imobiliar folosită în Evul Mediu românesc. Între 1588 şi 1803 aşezarea moldavă a fost vândută de cel puţin 15 ori (atâtea tranzacţii sunt demonstrate cu documente) trecând succesiv prin stăpânirea domnitorilor moldoveni, a mănăstirilor ieşene sau gălăţene, dar şi în proprietatea unor „investitori” greci, ruşi sau autohtoni.

 În vatra satului Şiviţa au fost găsite dovezi care arată că locul era locuit încă din secolul IV înainte de Hristos, cu continuitate în epoca romană şi apoi în Evul Întunecat. De fapt, satul este aşezat între două lumi. El se află de partea barbară a celebrului val de apărare ridicat în timpul împăratului Traian, la mai puţin de doi kilometri de fortificaţie.

 În acelaşi timp, la câţiva kilometri mai la nord de Şiviţa se află un alt zid de apărare, ridicat de gotul Athanaric în secolul IV după Hristos. Cu alte cuvinte, aşezarea a fost mereu în afara zonelor apărate, cumva pe câmpul de luptă din apropiere. Dovezile arheologice sunt foarte numeroase în arealul ocupat de Şiviţa. În subsolul aşezării, printre obiectele de origine dacică, au fost descoperite numeroase dovezi ale civilizaţiei romane, în special ceramică şi unelte, ceea ce indică faptul că între locuitorii satului şi imperiul Romei existau schimburi economice intense.

 „Asta demonstrează, fără echivoc, că procesul de romanizare s-a extins şi dincolo de valul roman”, scrie istoricul gălăţean Paul Păltânea. De altfel, pe respectivul aliniament, pe o distanţă de nici 20 de kilometri, au fost descoperite încă trei astfel de aşezări de tip Hallstastt care au dobândit apoi puternice influenţe romane, lucru care arată că satul de la răscrucea lumilor avea o poziţie cumva strategică.

 Cele mai vechi dovezi ale faptului că satul Şiviţa a fost un fel de afacere imobiliară de succes a Evului Mediu provin de la anul 1588. În 3 aprilie, printr-un act păstrat încă la mănăstirea Galata din Iaşi (în fapt prima atestare documentară a aşezării), domnitorul Petru Şchiopu vinde satul Şiviţa obştii mănăstireşti, contra sumei de 6.000 de aspri (monedă turcească din argint). În documentul de vânzare se specifică faptul că satul era proprietatea domnitorului, care-l dăduse lui Ştefan Camanarul „spre grijă şi folosinţă”.

 În fapt, camanarul era o dregătorie domnească, persoana respectivă fiind însărcinată să strângă „camana” de la popor, adică darea pentru băuturile spirtoase. După moartea camanarului Ştefan, domnitorul a scos la vânzare satul, „care avea şi un vad de moară în apa Prutului, precum şi mai multe turme de porci şi patru lotci mari, cu tot ceea ce era de trebuinţă la pescuitul la balta Brateşului”, după cum scrie Paul Păltânea. Tranzacţia s-a făcut la un preţ destul de mic pentru acele vremuri, însă trebuie să ţinem cont de două lucruri. Primul, mănăstirea Galata era ctitoria domnitorului. Al doilea, satul era destul de expus prăduitorilor tătari.

 Atestarea proprietăţii este întărită de un al doilea document, din noiembrie 1588, atunci când catastiful averii mănăstirii Galata este trecut şi satul Şiviţa, cu „6 mori, 4 lotci, 8 năvoade şi 100 de porci”. Morile erau la Prut dar şi pe gârlele din balta Brateşului. Dintre cele 16 sate pe care le stăpânea mănăstirea ieşeană, la Şiviţa erau cele mai multe mori. De aici şi concluzia că de pe moşia satului se recolta o cantitate mare de cereale.

 La 6 mai 1598, proprietatea este întărită de domnitorul Ieremia Movilă. Constantin Movilă cu cumpără şi o vinde altei mănăstiri La 15 iunie 1608, domnitorul Constantin Movilă vinde satul mănăstirii sucevene Pobrata (vechea denumire a mănăstirii Probota din Dolhasca). Hrisolvul domnesc întocmit cu acest prilej consemnează faptul că domnitorul îl dobândise de la mănăstirea Galata, drept danie, cu puţin timp înainte. La 8 martie 1612, domnitorul Ştefan Tomşa întăreşte prin hrisov proprietatea mănăstirii Pobrata.



 După numai doi ani, în împrejurări încă neclare, Şiviţa ajunge în proprietatea unui anume Ceacarlo Grecul, un negustor de grâne foarte înstărit. Din hrisoavele rămase de la domnitorii Ştefan Tomşa şi Radu Mihnea se poate înţelege că mănăstirea Pobrata l-a vândut negustorului grec care, la rândul lui, îl cedează după moarte (neavând urmaşi) domnitorului moldovean Radu Mihnea. Acesta din urmă, la 30 martie 1618, vinde aşezarea lui Condrea cămăraşul (dregător la cămara domnească), contra sumei de 300 de galbeni, menţionând în hrisov că „este pustiit de ceva vreme, dat fiind că se află la marginea ţării şi este în drumul păgânilor tătari”.

 Pentru a repopula satul, Condrea a căpătat de la domnitor un nou hrisov, la 1 aprilie 1618, prin care i se îngăduia să aducă la Şiviţa „oricâţi oameni vor chema din alte ţări”, care vor fi scutiţi vreme de cinci ani de orice dare. Totuşi, domnitorul Radu Mihnea încalcă după nici un an cartea domnească de slobozenie dată lui Condrea şi îl obligă pe acesta să plătească visteriei domneşti 100 de galbeni, bani pe care acesta şi-i va recupera de la locuitorii satului.

 La 3 aprilie 1622, satul era din nou în stăpânirea mănăstirii Galata. La acestă dată domnitorul Alexandru Iliaş scrie că „s-au jeluit egumenul mănăstirii Galata împotriva lui Isaico şi Constantin, nepoţii lui Murgoci vornicul (un vornic de sat) care călca hotarele satului Şiviţa, proprietatea mănăstirii”. Nu există dovezi certe, dar se pare că aşezarea ajunse la mănăstirea Galata prin intermediul domniei, care o confiscase de la boierul Codrea pentru pricini necunoscute.

 La 1626, Şiviţa trece din proprietatea mănăstirii Galata în cea a mănăstirii Frumoasa, tot din Iaşi. La 2 aprilie 1628, domnitorul Miron Barnovschi întăreşte acestei ultime mănăstiri stăpanirea asupra satului, „cu vieţuitorii lui, cu bălţile cu peşte şi cu viile de acolo”. Descoperim că transferul de proprietate dintre cele două aşezări monahale fusese intermediat de un anume Ceacâru, care cumpărase satul de la mănăstirea Galata „pentru a-l vinde cu un preţ mai bun mănăstirii hatmanului ce ţinea în grijă mănăstirea Frumoasa”.

 La 3 iulie 1632 satul era din nou în stăpânirea mănastirii Galata. La această dată, domnitorul Alexandru Iliaş împuterniceşte pe călugarii mănăstirii să strângă dijma din satul Şiviţa de la „cine va hi avut acolo, den paine şi den fan şi den peşte din bălţi şi den vii si den gradini”. Se pare ca stăpânirea mănăstirii Galata asupra satului nu a mai fost tulburată o vreme, căci Alexandru Iliaş întăreşte egumenului acestei mănăstiri să stăpânească Şiviţa şi să ia „dijma din zece”, „din pâine, fân, vii, bălţi de peşte şi din tot venitul ce va fi”. Stăpânirea este confirmată şi mult mai târziu de domnitorul Mihai Racoviţă, la 13 august 1724, după ce acesta judecă un litigiu dintre mănăstirile Galata şi Sfânta Vineri asupra proprietăţii pe localitatea şi bunurile din teritoriul ei. La Mavramol, apoi, din nou la Galata

 După cum scrie istoricul Paul Păltânea, mănăstirea Mavramol din Galaţi a stăpanit şi ea o parte din moşia satului. La 6 mai 1786, această parte „era împresurată de unii răzeşi haini”, drept pentru care „egumenul mănăstirii capăta o carte de blestem ca să aleagă hotarele drepte ale mănăstirii”.

În 1803, când se face o cartografie-recensămant, satul era menţionat din nou ca proprietate a mănăstirii Galata, cu 66 familii, trei mori, patru gârle de peşte, cinci vii şi 200 de porci”. După numai 13 ani, Şiviţa mai avea numai 16 familii, dar şi alţi stăpâni: mănăstirile Frumoasa şi Sf. Nicolae din Iaşi.

 În prezent, satul Şiviţa nu mai este proprietatea niciun domnitor sau a vreunei mănăstiri. Este o aşezare ţărănească liniştită ce ţine de comuna Tuluceşti. Vechile mori de apă au dispărut de mult, iar viile mănăstireşti au fost pârjolite de tăvălugul agriculturii socialiste. Nici lacul Brateş, principala sursă de venit a locuitorilor şi stăpânilor în secolele în care satul era moneda de schimb imobiliar, nu mai este ceea ce a fost.

 În anii ’70 el a fost desecat în proporţie de 80% şi transformat într-un lac anost, de circa 2500 de hectare. Tot paradisul pe care întreţinea întinderea de ape ce depăşea 10.000 de hectare a dispărut. Au dispărut şi lotcile, au dispărut şi pescarii. Ultimul pescar din sat a murit acum un deceniu, la venerabila vârstă de 102 ani, iar odată cu el s-a stins o îndeletnicire care a ţinut aşezarea vie peste 2.500 de ani.

 A mai rămas, pe ici, pe colo, dorul de tradiţii. Şi un mare noroc, în persoana unui fiu al satului: actorul şi etnograful Paul Buţă. Acesta a reuşit, în ultimele două decenii, să construiască în Şiviţa un muzeu viu, cu mărturii ale vremurilor de altădată. Mai mult decât atât, a înfiinţat un festival de folclor care se ţine în aer liber şi care aduce la Şiviţa, an de ani, zeci de artişti renumiţi şi o mulţime de spectatori. Fie şi măcar doar aşa, istoria nu moare.
adevarul.ro
Share this article :

0 comentarii:

Speak up your mind

Tell us what you're thinking... !

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Blogger Tips and TricksLatest Tips And TricksBlogger Tricks

Alte articole interesante :

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2015. 12 Monkyes.Mistere.Enigme.Curiozitati. - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Inspired by Omae
Proudly powered by Blogger