Lupii dacici, misterioşii războinici

Dacii aveau frăţii războinice, de iniţiaţi, despre care se spune că transformau ritualic în lupi şi aveau comportament de fiară în război. Erau neînfricaţi în luptă şi îşi băgau în sperieţi inamicii cu atitudinea lor de animal sălbatic. Lupul era animalul totemic al războinicilor geto-daci, ei înşişi numindu-se „daos“ adică lupi.

Majoritatea popoarelor antice, în special indoeuropenii, inclusiv grecii sau romani, credeau în existenţa unui animal mitic, totemic, din care se trag. Popoarele barbare, printre care celţii, ilirii, tracii sau germanii, aveau grupuri de războinici care credeau că pot împrumuta din ferocitatea animalului totemic, fie urs, lup sau mistreţ.

Aceştia se preschimbau ritualic în acel animal şi dădeau dovadă de o ferocitate ieşită din comun pe câmpul de luptă.   Cea mai mare notorietate o au războinicii germanici, ”berserkir”, adică în traducere, ”războinici în blană de urs”, iniţiaţi care credeau că se pot transforma în urs şi ”turbau” în faţa inamicului. Nu mai simţeau durere şi teamă, fiind capabili să-şi sfâşie la propriu adversarul.

Specialiştii în istoria religiilor, printre care şi renumitul Mircea Eliade, cred că războinicii daci nu făcea excepţie. Din contră, aceştia ar fi venerat lupul şi o ”frăţie” secretă de războinici ar fi făcut ritualuri pentru a se transforma în lupi, devenind animale feroce pe câmpul de luptă, fără teamă, dornici doar să-şi anihileze adversarul.

 Războinicii-lup ai dacilor, obligaţi să trăiască din pradă

 Ferocitatea războinicilor geto-daci a fost consemnată în numeroase izvoare antice. Herodot, părintele istoriei, vorbea despre ei ca despre ”cei mai viteji şi cei mai drepţi din neamul tracilor”. Nu avea frică de nimic, arată Herodot, descriind episodul în care geţii au stat în mod inconştient, dar demn de laudă împotriva uriaşelor armate persoane ale lui Darius.  

Apoi este amintită bravura numeroaselor căpetenii războinice, precum Oroles, Rubobostes sau Dromihetes, care a zdrobit renumitele falange macedonene. Totodată curajul extrem al dacilor a fost dovedit în sângeroasele bătălii de la Tapae, unde, spun legendele, Traian şi-a sfâşiat simbolic cămaşa pentru a oferi bandaje răniţilor din ce în ce mai mulţi. De altfel, în aceea trecătoare a fost un adevărat carnagiu.  

 Aceşti luptători feroce şi neînfricaţi, fără teamă de moarte şi cu apetit războinic, spun specialiştii, îşi spuneau ”lupi” şi făceau parte dintr-o ”frăţie” războinică ce venera lupul; ei se transformau în fiară, în urma unor ritualuri şi inţieri secrete. Tatuaţi cu însemne magice, cuprinşi de turbarea ritualică, aceştia intrau probabil în luptă fără scut sau orice altă protecţie, mânuind falx-uri care amputau mâini, picioare sau secereau capete.

  ”O ipoteză are în vedere transformarea, rituală în lup, caracteristică confreriilor secrete de războinici, prezente la numeroase popoare indo-europene( germani, iranieni, celţi, romani)”, spune istoricul Ioan Horaţiu Crişan în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”.    Mircea Eliade explică acest fenomen.

Eliade spune că ritualul de transformare în lup, animalul venerat şi considerat deosebit de puternic de triburile geto-dace, era complex. Era o iniţiere îndelungată prin care tânărul dac, aspirant la acest contingent războinic de elită, era obligat să rătăcească asemenea unei fiare sălbatice, departe de satele locuite de oameni şi să trăiască din pradă. Dacă supravieţuia urma un ritual secret magico-religios de transformarea a acelui tânăr războinic, care trebuia să dovedească şi calităţi deosebite de luptător, în animalul totemic, devenea o fiară.  

 ”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

 Mircea Eliade foloseşte în acest sens comparaţii etnografice şi antropologice, dintre daci şi alte triburi indo-europene, celţi, germani, iliri, greci şi chiar iranieni, unde sunt semnalate acelaşi gen de ritualuri. Nu se ştie ce conţineau şi cum se desfăşurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici.

 Războinicul-lup ”nu mai avea nimic omenesc”

 Nu se cunosc ritualurile, dar sunt bănuite efectele acestora. Pe lângă consemnările anticilor despre bravura ieşită din comun a războinicilor daci, Mircea Eliade, prin studii şi paralele comportamentale, spune că aceşti războinici-lup devenea nişte fiare pe câmpul de luptă, fără teamă, ignorând durerea.    ”Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invicibil stăpânit de furor heoricus, dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor”, preciza Mircea Eliade.

Pe aceşti războinici îi înfăţişează şi poetul roman Ovidius, exilat în Pont şi pe care i-a văzut cu ochii lui.   „Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,/ Văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei/ Şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele./ Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,/ Iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung./ La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,/ iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic./ În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte”, arată poetul Ovidius în ”Tristele”.

 Tot Ovidius, ne mai oferă într-un pasaj din ”Tristele” o imagine a acestor războinici, probabil din ”frăţia lupilor” de care amintea Eliade. ”Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”. Echipaţi, se presupune, cu falx-uri (săbii mari,curbe, mânuite cu două mâini) şi probabil ritualic, acoperiţi cu piei de lup, aceştia făcea ravagii în rândurile armatei adverse.

  Până şi Traian nota în 114 d. HR, amintindu-şi de înfruntările cu dacii: ”În războiaiele cu parţii, când ostaşii noştrii erau atacaţi de arcaşii parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor, care au provocat pagube foarte mari trupelor noastre”.   Stindarde şi simboluri cu lupi descoperite de arheologi  

Venerarea lupului şi existenţa unui posibil cult al lupului ca şi a unor confrerii războinice dedicate acestui animal totemic este atestată şi de numeroase descoperiri arheologice. Astfel este vorba de statueta de la Cârlomăneşti care reprezintă un lup, acelaşi animal apare pe un pocal din mormântul princiar de la Agighiol, lupul este reprezentat şi pe falera găsită la Surcea, stând la picioarele unui călăreţ.  Lista poate continua cu o fibulă având drept ornament un cap de lup, scoasă din pământ la Cândeşti sau pe plăcuţele de la Letniţa, unde un lup atacă o căprioară. Totodată stindardul de luptă geto-dac, aparţinând probabil unei astfel de unităţi de elită, este atestat pe columna traiană, având cap de lup şi corp de balaur. Un stindard asemănător, cu un lup imprimat de această dată, a fost descoperit şi la Budureasca, pe un vas.  

 ”Balaurul dacic reprezentat pe Columna Traiană ca stindard al strămoşilor noştri are cap de lup şi corp de şarpe. Analizând aceste stindarde Vasile Pârvan, ajunge la concluzia că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpaţi şi din jur încă din hallstatt. Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geţilor”, scrie şi Ion Horaţiu Crişan.

  Cei ce şi-au spus ”lupi”

  Totodată, Mircea Eliade, dar şi o serie de istorici, cred că aceste trupe feroce de iniţiaţi războinici au dat numele întregii populaţii. Practic, „dac“ ar fi echivalat cu „daos“, ceea ce însemna „lup“. Există însă şi varianta ca numele de lupi să fi fost primit de la un grup de proscrişi, care au reuşit să obţină dominaţia în rândul triburilor.  

”Pare destul de probabil că numele etnic al dacilor derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. Dar ne putem prezenta lucrurile în două feluri:

 1. Fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual-”lupii”- a devenit numele întregului trib.

2. Fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi”, scria Mircea Eliade, în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.    De asemenea, Strabo arată că dacii îşi spuneau ”lupi”, adică ”daoi”. Această variantă este acceptată şi de reputatul arheolog şi istoric Hadrian Daicoviciu. Învăţatul bulgar V.I. Gheorghiev pune în legătură numele de dac cu cuvântul daos, însemnând ”lup în graiul înrudit al frigienilor”, după cum scria acesta în ”Dacii”. Daicoviciu se gândeşte însă şi la varianta preluării numelui de la o armă, o sabie numită ”daca”.

adevarul.ro