În timpul luptei de la Morat ( 1476 ) şi a asediului Arrasului ( 1477) a fost folosită archebuza, care lansa proiectile cu ajutorul unei încărcături de praf de puşcă aprinsă cu un fitil. Era o armă destul de grea, pentru manevrarea căreia era nevoie de doi bărbaţi; pentru a trage, era sprijinită pe o furcă înfiptă în pământ. Se putea trage un foc la interval de două până la cinci minute, la distanţa de 100-200 m.
Proiectilul, de o formă aproximativ sferică, era împins prin gura ţevii peste o încărcătură de praf de puşcă. La capătul ţevii exista un mic orificiu care se continua printr-o placă semisferică de mici dimensiuni ce era umplută cu o altă cantitate de praf de puşcă. Acesta era aprins manual, aruncând astfel proiectilul.
La începutul secolului al XVI-lea, ceasornicarul german Jean Kiefus inventează aprinderea prafului de puşcă cu moleta ce produce scântei prin lovire cu silex, construind archebuza cu rotiţă, care va fi perfecţionată prin folosirea plăcii de silex.
În 1525, în lupta de la Pavia, spaniolii au folosit o altă armă, muscheta, mai grea decât archebuza, dar şi mai puternică. În secolul al XVII-lea i se reduce calibrul şi devine mult mai uşoară, putând fi suprimată furca înfiptă în pământ, pe care se sprijinea. Pentru a mări viteza şi precizia tirului sunt folosite gloanţe puţin mai groase decât gura de foc, îndesate pe ţeavă cu o vergea metalică. Pentru a scurta această operaţie, apar arme cu ţeava mai scurtă, care prefigurează carabinele.
Puşca apare în Franţa, pe la 1630. Se încarcă pe ţeavă, are o plăcuţă de silex şi trage un foc la două minute. În 1703, Vauban îi adaugă baioneta şi folosirea ei se generalizează. În 1818 este folosită pentru prima dată, la armele de vânătoare, amorsa cu fulminat de mercur, inventată de artificierul englez Joseph Egg. În 1837 apare carabina cu ţeava ghintuită care, imprimând glonţului o mişcare de rotaţie, îl stabilizează pe traiectorie, ceea ce măreşte precizia tirului.
La mijlocul secolului al XIX-lea, pentru ca mici grupuri de albi să lupte mai eficient împotriva indienilor, superiori numeric, a fost pusă la punct prima carabină cu repetiţie.
În timp ce puşca a continuat să fie perfecţionată prin mecanismele de încărcare automată care-i permiteau soldatului să tragă mai multe focuri într-o succesiune rapidă, cu o precizie din ce în ce mai mare, tocmai unele dintre aceste inovaţii au dus la apariţia dispozitivului care i-a răpit titlul de „Regină a armelor”. În vreme ce armatele au continuat şi în secolul al XX-lea să avanseze spre inamici, de această dată în tranşee, pe scena mondială şi-a făcut apariţia mitraliera, făcând inutilă şi cea mai puternică puşcă.
O altă armă de foc individuală, de mare importanţă, a fost pistolul. Iniţial, acesta a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic şi încărcare pe gura ţevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice cu reazem pe umăr.
Inovaţiile privind mecanismele de declanşare, precum sistemele de „piedică cu roată”, „piedica cu cremene” şi mai târziu „declanşarea cu percuţie” au fost esenţiale pentru ca pistolul să fie pregătit de tragere în timpul luptei. Anterior, pentru a se aprinde încărcătura de praf de puşcă, trăgătorul trebuia să aibă în permanenţă la el un şnur aprins numit „fitil”.
Mecanismele cu roată şi cu cremene produceau scântei în placa semisferică cu pulbere a armei, fapt care îi permitea tragatorului să ţină arma în toc până în momentul în care dorea să tragă. Greutatea mică a pistolului şi eficienţa lui în condiţiile lipsei de spaţiu erau uşor de observat, astfel încât acesta a devenit o armă indispensabilă de protecţie personală. Desigur, ca şi în cazul puştii, visul oricărui soldat de pe câmpul de luptă era să poată trage mai mult decât un singur foc de armă, într-o succesiune rapidă. Însuşi viaţa lui putea să depindă de acest lucru.
O dată cu optimizarea mecanismelor de declanşare, a apărut o armă – revolverul cu percuţie. Inventatorul acestui sistem a fost Samuel Colt. Revolverul Colt se diferenţia de alte revolvere prin două aspecte importante. În primul rând, mecanismul inventat de Colt rotea cilindrul pentru alinierea urmatorului locaş în momentul ridicării cocoşului. Acest fapt nu numai că furniza o cale sigură, mecanică, de aliniere a locaşului cu ţeava, dar, în acelaşi timp, elimina o fază din secvenţa de tragere a pistolului. Mai înainte, tragerea cocoşului şi rotirea cilindrului reprezentau două mişcări separate.
Cea de-a doua idee a lui Colt s-a manifestat în privinţa producţiei revolverului. Fabrica lui Colt din Hartford a reuşit să producă această armă cu piese prelucrate precis şi complet interschimbabile, folosind o linie de asamblare la care lucrau muncitori şi nu meşteşugari.
În timp ce avantajele militare ale revolverului erau destul de evidente, societatea americană a acelor vremuri a creat o nouă piaţă de desfacere pentru acest tip de pistol cu declanşare rapidă, de care europenii duceau lipsă: Vestul sălbatic. Vestea despre eficienţa revolverului în luptele cu americanii ajungând din Florida până în Texas, cererea pentru astfel de arme a atins cote uimitoare şi a favorizat îmbunătăţirile aduse de Horace Smith şi Daniel Wesson.
Pistolul automat a apărut în anii 1850, chiar în perioada în care ruda sa mai mare, puşca, învăţa să se încarce automat. Cele mai folosite tipuri, reprezentând Luger-ul german şi Browning-ul american, foloseau în mod inovator forţa reculului pentru aruncarea cartuşului gol şi aducerea pe ţeavă a unui nou glonţ dintr-un încărcător cu arc plasat în mâner. Aceste pistoale au înlocuit revolverul ca armă perfectă a armatei, acesta fiind folosit în continuare ca armă de autoapărare, în cazul absenţei unei arme de calibru mare.
0 comentarii:
Speak up your mind
Tell us what you're thinking... !