Pe 1 aprilie 1941, aproape 3.000 de bucovineni din zona Siretului, care au încercat să fugă din Uniunea Sovietică în România, au fost omorâţi de soldaţii sovietii. În 1940, în urma unui ultimatum primit din partea Uniunii Sovietice, România a trebuit să cedeze un teritoriu cu peste 3 milioane de locuitori. În primul an de la ocupaţia sovietică, peste 7.000 refugiaţi români au reuşit să părăsească zonele de a sud de Cernăuţi şi să se întoarcă acasă.
Pentru a opri aceste valuri de evadări, sovieticii au întărit patrularea graniţelor, iar familiile care mai aveau rude în Romănia erau deportate la muncă, membrii acestora fiind declaraţi trădători de ţară. Pe 19 noiembrie 1940, 105 de persoane din Suceveni au vrut să treacă graniţa, însă au fost prinşi de soldaţii sovietici, iar trei dintre aceştia au fost omorâţi, iar alţi doi au fost răniţi. Rudele rămase în URSS a celor care au reuşit să se întoarcă în România au fost deportate în Siberia.
Pe 6 februarie 1941, 500 de bucovineni au încercat să treacă graniţa în România, însă o rafală de gloanţe s-a îndreptat împotriva lor. Doar 57 dintre aceştia au reuşit să ajungă în ţara natală. Alte 44 de persoane au fost arestate, iar dintre acestea 12 a fost condamnate la moarte, iar celelalte 32 de persoane au fost condamnate la 10 ani de muncă forţată.
În data de 1 aprilie 1941, peste 3.000 de bucovineni, s-au înarmat cu steaguri albe şi însemne religioase, şi au pornit spre graniţa sovieto - română, bazându-se pe zvonurile lansate de NKVD cum că sovieticii permit trecerea graniţei în România. La aproape 3 kilometri de graniţa română, soldaţii sovietii le-au cerut să se oprească, însă cum românii i-au ignorat, au tras cu mitralierele în ei, supraveţuitorii fiind tăiaţi cu sabia.
După acest masacru, toţi cei peste 3.000 de români au fost târâţi până la mai multe gropi comune săpate dinainte. Acolo au fost îngropaţi toţi, mare parte din ei fiind încă în viaţă, legenda spunând că pământul s-a mişcat mai bine de două nopţi în acea zonă,până când toţi şi-au dat ultima suflare. După acest masacru, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia sau Kazahstan.
Despre masacrul de la Fântâna Albă mult timp nu s-a povestit nimic, deoarece sovieticii, iar mai apoi ucrainenii au refuzat să facă vreo referire despre acesa noapte fatidică pentru mii de bucovineni. Abia în anul 2000, a fost oficiat primul parastas pentru românii ce au fost omorâţi pentru că vroiau să trăiască în ţara lor natală.
„La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa. Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: <<Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!>>. Dar chiar atunci a început măcelul.
Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: <>. În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă.
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. <> ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile?
Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oameni, care tremurau de frică.
A fost o noapte plină de spaimă. Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare.
Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Monument pentru bucovinenii morţi în urma masacrului de la Fântâna Albă Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atrocităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu.
Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor”, a povestit profesorul Gheorghe Mihailiuc în cartea sa de poezie şi proză „Dincolo de cuvintele rostite”, volum apărut în anul 2004 la Hliboca în Ucraina.
adevarul.ro
0 comentarii:
Speak up your mind
Tell us what you're thinking... !