Moartea crunta a unor genii romanesti

Sfârşitul, pentru marile personalităţi ale culturii româneşti, nu a fost, în unele cazuri, pe măsura moştenirii importante lăsate în urmă. Mai multe genii ale poporului nostru s-au stins în sărăcie lucie, bolnavi în ospicii sau în bordeie insalubre. Ultimele lor momente din viaţă, dar şi cele din urmă dorinţe le-au fost, însă, consemnate cu fidelitate de contemporanii care le-au fost alături.

Geniile nu au fost, de multe ori, apreciate la justa lor valoare în timpul vieţii. Această axiomă s-a aplicat şi marilor personalităţi ale culturii româneşti. Eminescu, Creangă sau Enescu au sfârşit în mizerie, în ospicii, în exil sau în camere insalubre de hotel, abandonaţi şi priviţi cu un soi de milă de majoritatea contemporanilor.

 Practic, geniile noastre, spun mulţi specialişti, s-au stins în mijlocul celor care nu au reuşit să-i înţeleagă. Cu toate acestea, au fost şi unii apropiaţi ai acestora, care le-au stat alături până în ultima clipă şi au reuşit să consemneze ultimele momente şi ultimele dorinţe ale marilor noştri oameni de cultură.  

 Ultimul pahar cu lapte a lui Mihai Eminescu

 La 15 iunie 1889, marele poet Mihai Eminescu înceta din viaţă la ora 4 dimineaţa, în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. Era internat fiind bănuit de demenţă provocată de sifilis. A murit singur, într-o cameră închisă, în timpul somnului. Studiile moderne arată că, de fapt, marele poet nu a suferit de sifilis, ci de sindrom bipolar, iar moartea a fost cauzată de intoxicaţia cu mercur, substanţă care i-a fost administrată drept tratament. Practic, din cauza intoxicaţiei, Eminescu a intrat în stop cardio-respirator.

 De ultima zi din viaţa lui îşi aduce aminte frizerul Dumitru Cosmănescu, care îl tundea de obicei pe poet.    Ultima poză cu Eminescu în viaţă, făcută în 1887    ”Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo şi mă duceam bucuros. Uneori, veneau să-l vadă prietenii - Grigore Manolescu, Hasnaş şi alţii, care-i ziceau lui Eminescu ”maestre”, şi el râdea, bătându-i pe umăr”.  În ziua de dinaintea morţii, Cosmănescu a venit, ca de obicei, să-l viziteze pe Eminescu. Povesteşte că poetul era lucid şi i-a cerut să se plimbe. În timpul plimbării, a avut loc un incident care a dus la multe speculaţii. Poetul a fost lovit cu o piatră de unul dintre pacienţi.

 ”Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine:  Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi ”Deşteaptă-te, Române!”. Cum mergeam amândoi unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu' repede doctorul că mă prăpădesc … Ăsta m-a omorât!”, preciza frizerul Cosmănescu.

  De altfel, frizerul era convins că piatra cu pricina i-a adus moartea. Medicii au, însă, o cu totul altă versiune. Mai precis, din raportul acestora,Eminescu nu moare după jumătate de oră, ci la 4 dimineaţa.    Conform spuselor medicului de gardă din aceea noapte, Eminescu s-ar fi tânguit la uşă, spunând: ”Mă simt năruit”. Cere un pahar cu lapte, aceasta fiind, de altfel, şi ultima dorinţă a poetului. Medicul îl sfătuişete să se întindă în pat , iar spre dimineaţă poetul este descoperit mort. Cel mai probabil suferise un stop cardio-respirator. A murit singur, în somn.

 Creangă, ucis de boală şi tristeţe

 La doar câteva luni de la moartea lui Mihai Eminescu se stingea şi prietenul său de suflet, veselul humuleştean Ion Creangă. Era pe 31 decembrie 1889, Ajunul Anului Nou , iar Creangă institutorul, marele povestitor al Junimii şi răspopitul Ieşilor, se prăbuşea pe podeua unei tutungerii din Iaşi. Murise în urma unui atac de apoplexie.    De ultimele luni din viaţa scriitorului scrie George Călinescu, adunând bucată cu bucată mărturiile contemporanilor săi. Ion Creangă suferea de o boală cumplită, epilepsie.

 George Călinescu, în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, spune că scriitorul se prăbuşea din picioare brusc şi avea crize cumplite. Era o boală, se pare, moştenită de la mama lui, Smaranda, care se prăpădise tocmai din cauza crizelor intense şi repetate. Medicii psihiatrii recunosc chiar în scrierile lui semnele bolii.   ”Acea repetivitate în acţiunile din anumite episoade din ”Amintiri din Copilărie” dezvăluie afecţiunea de care suferea. Erau momente în scrierile lui care prevesteau criza de epilepsie”, spune medicul doctor psihiatru Nicolae Vlad.

 Ceea ce l-a prăbuşit cu adevărat pe Creangă, spune George Călinescu, este moartea prietenului său de suflet, Mihai Eminescu. Criticul literar spune că mulţi dintre cunoscuţi l-au văzut pe Creangă la bojdeucă plângând zile în şir.  „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum, el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare”, scria George Călinescu.

De atlfel, din acel moment, Creangă a refuzat să se mai îngrijească, crizele sale se îndeseau, iar scriitorul intrase în concediu de boală. Se îngrăşase mult şi nu-i mai păsa de nimic. Le spunea multora că s-a stins odată cu Eminescu. În Ajunul Anului Nou s-a dus la tutungeria fratelui său, Zahei, din Iaşi. Era înnegurat şi, la un moment dat, a făcut o ultimă criză de epilepsie. S-a prăbuşit şi, din cauza unei apoplexii, a murit. Se spune că avea la el o carte de poezii a lui Eminescu.

 George Enescu şi glumele de dinaintea morţii

 George Enescu este considerat de specialişti unul dintre compozitorii geniali nu doar de talie naţională, ci şi europeană. A fost un compozitor prolific şi un instrumentist genial, lăsând în urmă capodopere ale spiritului românesc întruchipat în sunete şi note muzicale. După succesul din perioada interbelică şi viaţa relativ îmbelşugată, odată cu instaurarea comunismului Enescu a plecat din ţară, în 1946. A fost nevoit să facă asta şi datorită originii aristocratice a soţiei sale, Măriuca Cantacuzino. A plecat la Paris.

 Cu toate acestea, muzicologul Viorel Cosma spune că Enescu s-a simţit ca într-un exil.   George Enescu şi soţia au plecat în exil la Paris   Era bolnav, avea spondiloză, fiind văzut de multe ori de prieteni mergând aplecat de spate sau sprijinit de braţul cunoscuţilor, dar era nevoit să muncească, în primul rând pentru a satisface standardele ridicate de viaţă ale Măriucăi Cantacuzino. Preda lecţii de pian şi vioară.

Starea sa şubredă de sănătate, combinată cu oboseală şi cu multe privaţiuni, s-a înrăutăţit şi mai tare. În 1950 a făcut un atac cerebral şi a căzut de pe podium în timpul unui concert. A rămas paralizat şi nu mai putea vorbi. Contemporanii spun că, pentru a le da de înţeles celor din jur că are, totuşi, mintea întreagă de pe urma accidentului, le fluiera fragmente din Bach.

Se întoarce la Paris, unde se reface temporar şi continuă să dea lecţii de pian pentru a se întreţine, deşi i-a fost recomandat repaus total. În 1954, Enescu suferă un nou atac cerebral în timpul unei lecţii.    Marele George Enescu, mai avea doar un an de trăit. Cu toate acestea, compozitorului îi plăcea să glumească. Muzicianul Marcel Mihalovici, care îl vizitase în acea perioadă, povesteşte că Enescu, care nu mai putea să vorbească, i-a scris pe o bucăţică de hârtie: "Mi s-a întâmplat azi. Dădeam o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi m-am întins pe pat. Şi, iată, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine prostii".

 Enescu a murit, în cele din urmă, într-o cameră de hotel plătită de prieteni. Fără să mai poată munci, nu mai avea surse de venit. A fost mutat de Yehudi Menuhin, fostul său elev, şi de Marcel Mihailovici într-o cameră a hotelului Atala din Paris. Tot cei doi i-au plătit tratamentul până în ultima clipă. Impresionat de soarta compozitorului, directorul hotelului nu a mai cerut niciun ban pentru cazare. Enescu a murit singur, cu faţa la stradă.

sursa : adevarul.ro